Cinefilii vorbesc de Stalker al lui Tarkovsky sau de A Clockwork Orange a lui Kubrick ca de Gioconda. Esti un zero in materie de filme daca nu intelegi nimic din ele. Inainte sa te ignore complet, te mai intreaba de Mulholland Dr. al lui Lynch si de Tarantino - Pulp Fiction (hai, frate, ca asta-i chiar prea simplu!). Te uiti la ele si te intrebi daca nu cumva e vina ta, daca nu cumva esti praf.
A fost si cazul meu pe la 16-17 ani, cand am descoperit ca nu-mi plac filmele de mai sus. Cu timpul am aflat care era motivul: niciunul din cele enumerate, si exemplele pot continua cu Natural Born Killers (frate!), nu sunt feel good movies. Indiferent de subiectul abordat, la finalul lor am ramas mereu cautand explicatii, incercand sa relationez si in final abandonand totul cu ideea ca au fost un jeg.
Dar iata ca exista si regizori pe lumea asta de care lumea a auzit mai putin, dar care au creat adevarate opere de arta. Unul dintre ei este si Richard Linklater, un maestru. Iata cateva din filmele lui care m-au impresionat: SubUrbia, Before Sunrise, Before Sunset si Fast Food Nation. Mai sunt cateva pe care vreau sa le vad si care au fost aclamate, precum Dazed and Confused si The School of Rock. De la copii si droguri, iubire in esente mici sau tragedia animalelor crescute pentru a umple bigmacurile, Richard Linklater reuseste sa creeze povesti in care te regasesti sau pe care le-ai intalnit, obtine ceea ce isi doreste fara a te scarbi sau a te trimite pe forumuri unde sa incerci sa pricepi de ce Antonioni vopseste case sau cine e Arhitectul domnilor Wachowski. Richard Linklater ramane unul din cei mai buni regizori pe care i-a avut cinematografia de cand s-au miscat prima oara fotogramele in fata becului apris.
PS: si 432 e un jeg.
asta-i post de injuraturi. remarca totusi bunul simt adoptat si imagineaza-ti singur ce as avea de spus. (da refresh la discutiile noastre skypoase)
si ca totusi sa zic ceva sincer si mai neplacut: puteai sa spui de la inceput ca preferi ignoranta unor cunostinte care chiar te pot face sa cauti, sa te intrebi, sa freamati si sa evoluezi. ca sa fiu sincera, cel mai putin grav mi se pare caaplici asta filmelor...
filmelor da, computerelor si oamenilor nu. in ordinea asta

stiu ce-ai fi zis, am facut un rewind&play
aoleu, trebuia sa citesc asta inainte sa ma uit la el. Si eventual sa vad ca e tipul cu the school of rock. He really needs to grow up.
de ce spui asta?
omului nu i-a placut school of rock. care a fost acum, pe prima tv. Si care ti-l recomand, cred ca o sa iti placa.
La mine fost a treia vizionare. Si daca prima m-a amuzat teribil si mi-a placut, a doua mi s-a parut ok, la a treia deja ma enerva black cu exagerarile lui si mi se pareau falsi unii pustani. Dar e ceea ce numesti tu un feel good movie.
myke, asa e! l-am vazut acu, de curiozitate - superb film!
Superb? De ce?!
pentru ca este un feel good movie. E un film comercial bun spre foarte bun. Ceea ce se pare ca dupa standardele lui Pinkish il transforma intr-o superbitate.
Ceea ce nu inteleg eu pinkule, cum se face ca nu ti-au placut si nu ai vrut sa intelegi Pulp Fiction sau Stalker, dar ai zis despre Donnie Darko ca e superb?
nu caut arta care sa curga suvoaie in filme. spre exemplu: Stalker nu e un film per se, e o combinatie de proza si pictura. la finalul lui te intrebi despre ce naiba e vorba. ei bine, eu nu vreau asta de la un film. imi place cand un film imi da o stare buna, chiar euforica - exemple ar fi Full Monty si Almost Famous.
Donnie Darko e misto pentru ca iti e (aproape) clar despre ce e vorba cand termini vizionarea. Uite, compara-l cu Mulholland Drive, unde nici Lynch nu stie despre ce e vorba.
In esentza, imi plac filmele care au o logica in spate, un fir narativ ancorat in realitate, nu cele care iau o idee si o freaca in fel si chip - Blow Up al lui Antonioni, spre exemplu.
E mai complicat de atat. Mie-mi plac filmele care sa aiba un motiv clar pentru care sa fie facute. Ca sa protesteze, ca sa evidentieze, ca sa fie de acord cu ceva, ca sa expuna o morala, ca sa aduca lumii aminte despre ceva. Ideea mai este ca si motivul asta sa nu fie prea evident aratat. Adica sa pot sa-l deduc eu. Foarte important e sa-mi ramana momente din film in memorie. Momente insemnand inclusiv relatii dintre personaje, reactii, replici, absolut orice.
Abia apoi, in ordine sunt: plotul, regizorul, jocul actorilor.
Almost famous, ca tot zici de el, nu le are pe primele doua. Ok, sa zicem ca are un scop, sa arate ce fel de viata duc marii rockeri si asa, dar e ceva ce eu stiu si ceva de care nu-mi pasa. Nu e rau, nici gand, dar nici excelent. Cu un plus pentru ze blonde groupie.
E prea mult de discutat despre filme, la urma urmei gusturile nu se discuta. Donnie Darko nu mi s-a parut ca are chestii prea evidente.
Varianta Director's Cut de la Donnie Darko nu prea a fost promovata pentru ca regizorul considera ca e prea explicit totul. In schimb, Almost Famous merita vazut neaparat in varianta extended (Untitled).
Urmarim lucruri diferite la filme. Eu nu vreau ca din film sa-mi ramana bucati in memorie, ci un sentiment general placut. De aceea am evitat porcariile cu Hannibal Lecter, pentru ca n-am chef de stari naspa. M-am uitat la primul Saw de curiozitate si mi-a dat o stare extrem de negativa. La fel si unele chestii pe care le face Marilyn Manson. Am divagat, dar ideea e ca in Almost Famous eu m-am pus in pielea personajelor, ce simte fiecare in situatiile respective - intregul film e un carusel de stari si emotii. Eu ma pun in pielea personajelor ca sa le inteleg starile in situatiile date, ceea ce presupune sa existe fir narativ, nu STALKER. Iar daca starile sunt profund negative (Saw) sau cretine (Deuce Bigalow), filmul devine prost si bucuria vizionarii se duce de rapa.
Nu stiu cat de benefic e sa fugi de anumite stari.
am destula parte de ele in viata de zi cu zi, nu vreau vreau sa mi le si provoc.