Nu am deloc inclinatii vetuste. Dimpotriva, contemporaneitatea mi se pare de-a dreptul captivanta. Prin urmare, nu am nimic special impotriva femeilor din zilele noastre. Insa am, din cand in cand, o nostalgie a trecutului, fie el apropiat sau indepartat.
Femeile de azi sunt altfel pana si fata de femeile de ieri. (Evident, ma refer la cele care traiesc cel putin intr-o societate cu un grad minim de civilizatie!) Ele sunt deosebite din multe perspective, de la aspectele fizice pana la cele psihice.
Uneori, mi se pare ca femeile contemporane sunt profane, dar mai sincere decat predecesoarele lor. Sau, cel putin, asta proclama ele atat in viata, cat si pe ecrane. Multe sunt aproape transparente: isi etaleaza ostentativ trupul si gandurile cele mai intime, spre placerea sau disperarea barbatilor.
Alteori, mi se pare ca doamnele si domnisoarele de altadata si-au dus viata sub semnul unei pudori ipocrite, reusind, totusi, sa fie gratioase (nu neaparat voluntar, ci sub presiunea unei societati dominate de tabieturi si constrangeri sociale). Am senzatia ca dincolo de suavitatea lor studiata s-a ascuns o fireasca nevoie de bestialitate, de expunere si exprimare fatisa cel putin la nivel instinctual, pentru ca acesta este mai greu de controlat.
Ma intreb daca barbatii mai simt azi nevoia de a descoperi cu rabdare femeia sau femeile de langa ei. Sunt curioasa daca s-ar mai infiora vreunul la vederea unei glezne care se infiripa delicat de sub o crinolina de catifea. Sau a unei priviri straine si speriate tainuite cu grija in spatele unui evantai imaculat. Sau a unei suvite valuroase de par care anina de sub o umbreluta dantelata leganata de o femeie incantatoare.
Sper ca intelege toata lumea exprimarea metaforica. Vremurile nu pot fi si nu trebuie intoarse. Vremurile pot fi cel mult amintite, regretate, elogiate, condamnate si asa mai departe.
Vremurile pot fi comparate. Tot asa cum incerc si eu sa pun fata in fata femeile de acum cu femeile de atunci. Si, inevitabil, ajung sa ma intreb daca emanciparea castigata cu atata truda ne-a schimbat radical. Nu pe mine sau pe tine in plan particular. Nici pe modelele din mass-media. Ci pe majoritatea femeilor. Si nu in calitate de individe (cu toate implicatiile sociale, domestice, profesionale, emotionale etc. ale acestui statut), ci strict in calitate de femei, de reprezentate ale "sexului frumos".
Multe femei au uitat ca natura le-a pecetluit ca fapturi frumoase. (Si am convingerea extraordinara ca fiecare om, de sex masculin sau feminin, poate fi asa, doar ca multi fie nu si-au descoperit frumusetea, fie nu stiu sa si-o puna in valoare, fie o ostenteaza, devenind respingatori.) Timpurile actuale parca le obliga pe majoritatea femeilor sa traiasca la extreme – eclipsandu-si prea circumspect propria frumusete sau etaland-o cu o trufie vecina cu penibilul! Exista si exceptii, dar sunt rare.
De fiecare data cand vad pe strada o batranica frumoasa, ingrijita si dichisita cu gust, imi vine s-o felicit din suflet! La fel mi se intampla si cand intalnesc cate-o doamna care straluceste prin ea insasi, prin perfectiunea si distinctia ei sculpturale. Mi-ar placea sa le cunosc pe fiecare in parte, sa le descopar.
Inhibarea sau exhibarea trasaturilor umane nu este imbietoare. Nu-ti ofera nimic sau iti ofera totul pe tava. Pe de alta parte, frumusetea reverentioasa a unei femei te invita s-o dezvalui. La fel cum, pe vremuri, doamnele - misterioase, dar cu gesturi sagalnice, invesmantate exagerat si pretios, dar dezgolite adesea cu un dor nebun de trup - ii asmuteau pe barbati de la distanta si anevoios. Acestia luptau pentru frumusetea femeii. O castigau la fel cum se castiga o batalie.
Acum, femeile se expun si se daruiesc cu indolenta. (Iar barbatii le privesc cu aceeasi indolenta.) Romania nu este situata la ecuator, dar, cu toate acestea, femeile de aici mai mult se dezbraca decat se imbraca. (Asta daca se imbraca, in sensul cat de cat decent si firesc al cuvantului!). Prin opozitie, doamnele de altadata le daruiau inteligent si insidios barbatilor cate-o scanteie din frumusetea lor. Mai intai isi scoteau gratios manusile, apoi isi dezgoleau "neatent" un umar plapand si, in cele din urma, isi despleteau parul navalnic si tulburator.
In timpurile noastre, "scanteia" despre care vorbesc a ajuns aproape o piesa de muzeu, asta in cazul in care nu s-a stins sau nu s-a aprins cu totul. De demult, oamenii au descoperit ca scanteia naste focul. (Dar si ca focul neintretinut devine cenusa. Sau ca cel nestavilit arde tot in calea lui.) Din pacate, astazi, multi dintre noi, deopotriva femei si barbati, am uitat acest lucru "primitiv". Societatea actuala, evoluata, libera poarta cu ea riscul demistificarii. Al unei demistificari pe care fie n-o constientizam, fie ne-o asumam pentru ca ne desfata, fie o ocolim cu grija. In cele mai multe cazuri, alegerea este a noastra. Dar si privirea violata fara scrupule cel putin de fiecare data cand luam contact cu spatiul public.
Isabella Prodan pe SmartWoman.ro...