De la ferestre la Windows si-napoi

Nu stiu cati dintre cei care citesc aceste randuri au vazut filmul "The Village" al lui M. Night Shyamalan. Daca nu l-ai vazut, mai bine nu citesti. Intai ar trebui sa-l vezi.

Ideea filmului mi se pare geniala. Si descoperind din ce in ce mai multe site-uri nostalgice dupa Brifcor, mingii de 35 sau uniforme de pionier, m-a lovit o idee: oare cum ar fi un astfel de experiment 'retro' la noi? O palma de pamant, zona bine delimitata, in care lucrurile sa se petreaca independent de lumea exterioara. Oare nostalgicii ar fi fericiti sa se rupa de tot? Cum s-ar simti cei care la revolutie aveau cativa anisori cand vor trebui sa stea la coada pentru gheare de pui? Pentru ca trecutul nu e numai laptele si mierea din discutiile batranilor dezamagiti de 'capitalism', ci e acel calvar care i-a facut pe oameni sa se arunce in fata gloantelor pentru a darama regimul.

Beneficiez de pe urma sangelui varsat in '89. Am un computer conectat la Internet pe care lucrez, pe care ascult muzica la 2 noaptea si surfez pe bloguri cu teme nostalgice. Cum se vede asta de sus, din Raiul celor care ne-au eliberat? Cum vad ei schimonosirile din politica romaneasca, cum privesc nostalgia celor care afirma ca "inainte era mai bine"? Sutele de canale tv nu ne-aduc nimic nou. Nici macar aia care se uita pe Discovery sau Nat Geo nu raman cu nimic. Viata suricatelor sau cum sunt construite podurile nu e cultura. Cu toate astea, insa, avem impresia ca am castigat atat de multe; singurul castig a fost libertatea - libertatea de a alege. Sute, mii de alegeri, care acum sunt lipsite de consistenta. Cutii colorate pe dinafara ce ascund otrava fizica sau intelectuala - putem alege oricare dintre ele.

Acum 22 de ani, pentru o clipa, am visat. Visam in zilele acelea de Craciun si ma gandeam cu bucurie la viitor. Dictatorul fusese impuscat si imaginile erau difuzate necenzurate, fara patratele. Ele nu traumatizau pe nimeni. Nu stiam ce va urma, dar lucrurile nu puteau fi mai rau. Bradul de Craciun din sufrageria bunicilor mei era plin cu bomboane agatate de mama, masa era acoperita cu bunatati: lebar, toba, caltabos, piftie, muraturi, salata de boeuf. Iar eu, in capul patului, la un metru si ceva de televizor, il ascultam pe Ion Iliescu citind numele celor ce aveau sa ne conduca sub numele de Consiliul Frontului Salvarii Nationale: "Doina Cornea, Ana Blandiana, Mircea Dinescu"... Unele nume le stiam, cu altele facusem cunostinta in acele zile. "Ion Caramitru, Sergiu Nicolaescu"... La finalul discursului, Iliescu parca isi aminteste ca a uitat pe cineva: "si Ion Iliescu, daca sunteti de acord". Eu, de-acolo, din capul patului, intorc capul catre bunicul meu si-l intreb: "si daca nu suntem de acord?". Bunicul mi-a zambit.