Am ajuns cu Blue Air in Danemarca in dimineata zilei concertului, pe 5 iunie la vreo 9:30. Am fugit sa ma cazez la hotel, sa mananc ceva subtire si sa ma duc la Royal Arena. Eram cu fosta mea prietena, care a ales sa-si petreaca ziua prin Copenhaga si urma sa ne vedem pe la 16:00 la arena.
In jur de 11:30 dadeam ture de arena, incercand sa descopar pe unde e intrarea. Toate usile erau inchise si se deschideau doar cu cartela, in afara de toalete. Pana la urma am ajuns la intrarea de pe bilet si erau vreo 10 oameni stransi acolo. Am continuat sa ma invart prin zona pentru ca mai intrau si ieseau diversi angajati si, inainte sa se inchida usile, am intrat si eu fara sa stiu foarte bine unde. Si m-am trezit cu un mare semn in fata:
Opa! Eram fix in backstage. Mi-am dat seama ca nu e loc de stat, am facut 2-3 poze si am luat un lift care urca.
Odata ajuns sus, mi-am dat seama ca cel mai bine ar fi sa caut o iesire, dar liftul nu cobora (era blocat si coborarea se facea numai cu cartela), iar usa la scari era blocata. Am cautat o alta iesire si am dat direct in arena, unde se muncea din greu la instalarea scenei:
M-am asezat linistit pe un scaun si am privit forfota timp de 2-3 ore. Ma gandeam ca pierd randul la intrarea pentru concert, dar nu vazusem niciodata o scena care se instaleaza si am preferat sa raman.
La un moment dat a venit un tip de la security care m-a intrebat daca am vreo legatura cu trupa. I-am spus ca nu si i-am explicat cum am intrat. M-a rugat sa-l urmez catre iesirea din Arena. Pe drum i-am povestit ca am bilet, i-am aratat biletele de Meet&Greet si omul s-a calmat, probabil credea initial ca am intentii necurate. La iesire m-a salutat si mi-a spus ca nu e nici o problema, desi era evident ca nu prea i-a convenit incidentul.
Am ajuns din nou in zona de acces general si coada nu crescuse foarte mult, erau vreo 15 de oameni. Din discutiile cu ei am aflat ca in ziua respectiva erau doua sarbatori in Copenhaga, oamenii erau la bere in parcuri si oricum nu se strang la cozi la concerte. Alta lume, alte obiceiuri!
Majoritatea celor care ne stransesem pentru a prinde un loc cat mai in fata eram din Europa de Est si am descoperit ca am prieteni comuni cu un cuplu din Polonia! Nu degeaba se vorbeste despre fanii Aerosmith, the Blue Army, ca despre o mare familie.
Nu se facuse inca ora 16:00 cand a aparut prietena mea (fosta) si mi-a adus ceva de mancare. Am lasat-o pe ea la coada sa prinda un loc in fata, la gard, si eu am plecat spre o alta intrare in arena, unde se tineau Meet&Greet-urile. Cel cu Brad&Tom era de la 17:15, iar cel cu Steven si Joe de la 17:45. Noua persoane erau interesate de Brad&Tom si vreo 20-25 de Steven si Joe - clasic, as spune cu usoara tristete. Am fost singurul care avea bilet la ambele si m-am intovarasit repede tipul care se ocupa de acces, un englez - fan al echipei de fotbal Liverpool. Cateva glume despre fotbal, i-am aratat poza mea cu Sir Alex Ferguson si deja vorbeam aceeasi limba.
Am intrat backstage si am fost condusi intr-un separeu amenajat pe fuga, unde erau cateva scaune, chitari si microfoane. Ne-am asezat si am asteptat sa apara Brat si Tom. Ni s-a spus ca putem pune orice fel de intrebare, ca ei sunt deschisi si apreciaza cand sunt intrebati chestii mai aparte.
Desigur, aveam in cap un plan, dar el a devenit foarte blurry in momentul cand au aparut Brad Whitford si Tom Hamilton. Am vrut sa inregistrez cu telefonul, am vrut sa fac poze, nu mai stiam ce intrebari voiam sa pun... eram usor intimidat de prezenta lor si, totodata, mirat de cat de linistiti erau si lipsiti de orice aere de vedeta.
Prima data l-am intrebat pe Tom de ce nu mai produce celebrele (printre fani) degete de plastic. Povestea acestor obiecte este simpla: la concerte, fanii ii cereau lui Tom pene de chitara, dar el canta la bas direct cu degetele, asa ca si-a facut o copie din plastic a degetului mijlociu (cu tot cu inelul de la vremea respectiva, pe care acum nu-l mai poarta) si le arunca fanilor, la concerte, pe idee glumei ca "Tom gave me the finger". Desigur, nu s-au facut multe bucati si ele au ajuns la preturi mari pe eBay. Tom a spus ca nu a mai putut face deoarece compania care le-a produs i-a spus ca daca mai vrea o transa, sa comande minimum 10.000 de bucati. A ramas surprins cand i-am spus ca pe eBay se vand cu 200 de dolari si i-am propus sa mai faca o transa si sa o vanda prin intermediul fanclub-ului, iar Brad a apreciat ideea ca fiind buna. Cine stie, poate avem noroc!
Pe Brad l-am intrebat daca nu s-a plictisit sa cante mereu aceleasi greatest hits si lumea sa se entuziasmeze la acelasi "I Don't Wanna Miss A Thing", cand trupa are piese mult mai bune pe care publicul nu le-a auzit live de prea multe ori. A evitat elegant raspunsul si a spus ca are vreo 40-45 de piese Aerosmith pe care ar vrea sa le cante, dar ca nu le poate canta pe toate la fiecare concert. L-am mai intrebat o chestie pe care am citit-o pe net, cum ca nu ar canta "Permanent Vacation" live pentru ca nu le place cum a iesit varianta finala a piesei pe album. Au negat amandoi acest zvon, ceea ce ma face si mai sceptic cand citesc una sau alta pe net, chiar in grupurile de fani infocati.
La un moment dat, a intrebat Tom cati dintre cei noua fani prezenti au cumparat ultimul album. Vreo 3-4 am ridicat mainile, iar ceilalti au spus ca prefera sa-l asculte legal prin intermediul serviciilor de audio streaming. Eu m-am umflat putin in pene si le-am zis ca am varianta din Japonia, varianta Wallmart, varianta cu tricou si varianta simpla, la care Brad s-a uitat mirat la mine si a zis "wow, you're..." la care am vrut sa completez "obsessed", dar m-am abtinut, si a terminat el propozitia: "a collector". Da, asa suna mai bine!
Am mai vrut sa pun o intrebare, dar n-am dus-o la capat. I-am aratat lui Brad o poza din 2016, facuta la 3 zile dupa ce Steven Tyler ii povestise live lui Howard Stern despre dimensiunea penisului lui si despre organul lui Brad. S-a uitat lung la poza, dar nu-si aducea aminte. Apoi a vazut-o mai bine si a observat ca tine telefonul peste fata lui Steven, moment in care a pufnit in ras. Si pentru ca nu-si amintea faza, m-a incurajat, impreuna cu Tom, sa le spun la ce ma refer. Dar m-am blocat si nu am putut sa vorbesc despre respectivul subiect in fata lor, asa ca am lasat-o balta.
Apoi trei dintre cei care chiar stiau cu instrumentele au cantat "Mama Kin" impreuna cu Brad si Tom. M-a amuzat ca, la final, Tom s-a scuzat pentru ca fanii cantasera conform acordurilor de pe album, iar ei au mai facut modificari de-a lungul anilor si au cantat usor diferit. Oricum, pentru un afon ca mine, a sunat absolut bestial, mai ales ca e superb sa vezi fani cantand impreuna cu trupa si incercand sa fie cat pot ei de profesionisti!
Dupa aproximativ 20 de minute, discutia s-a incheiat. La final, am facut o poza cu grupul, una cu Brad si Tom si am primit pene de chitara (Brad a palmat-o pe cea cu care a cantat si ne-a dat niste pene default).
Inainte sa plece, m-am apropiat de Brad si i-am povestit ca n-am avut cum sa prind pachetul VIP de la turneul Whitford/St.Holmes de anul trecut si l-am rugat sa ma puna in contact cu cineva din management pentru a obtine acel pachet sau macar CD-ul "Good Time Baby". Parea ca vrea sa ma ajute, dar era usor incurcat, asa ca i-am dat o carte de vizita si mi-a zambit, a spus ca e o idee buna. Acum astept, sa vad daca nu o pierde pana ajunge inapoi in SUA. Lui Tom i-am spus ca poate-l mai vedem in Europa cu Thin Lizzy si a zambit, surprins ca am mentionat mini-turneul la care a luat parte.
Dupa ce am luat autograf de la fiecare dintre ei pe afisul de la una dintre variantele single-ului "Pink", mi-am schimbat tricoul (din cel cu Whitford/St.Holmes, pe care l-a remarcat si un tip din management, cu cel cu Janie's Fund), am luat un goodie bag si am plecat catre celalalt meet&greet.
Englezul care organiza lumea pentru meet&greet si cu care ma intovarasisem mi-a promis ca ma lasa ultimul, la cererea mea, pentru ca am vrut sa am ocazia de a petrece mai mult de 30 de secunde impreuna cu Steven si Joe. Macar 40, de banii aia. Ne-a strans pe un culoar, ne-a dat badge-urile si ne-a numarat, dupa care ne-a condus intr-o alta zona din backstage, unde era amenajata o zona ferita de ochii lumii, unde intrai pentru poza cu artistii. Erau trei filtre de securitate, mai ceva ca in 2010 la Bucuresti.
Dupa o asteptare de vreo 10 minute, s-a anuntat ca Steven si Joe au venit si sa incepem sa intram. Pentru ca am ramas ultimul, am putut sa remarca starea in care intrau oamenii si starea in care ieseau jumatate de minut mai tarziu. Trairile intense m-au facut sa ma emotionez si eu, desi incercam sa imi pastrez calmul, mai ales ca imi doream autografele lor pe posterul meu, ceea ce era impotriva regulilor organizatorilor.
La coada am intrat in vorba cu tipa care urma sa intre inaintea mea, o blonda dintr-o tara est-europeana - 36 de ani si destul de misto. A intrat ea si apoi eu. Dupa ce am trecut de tipul din Anglia am ajuns la al doilea "cordon" de securitate, format din Rich (care se ocupa de securitate pentru Aerosmith si Hollywood Vampires) si un bodyguard. L-am intrebat pe Rich daca isi mai aduce aminte ca ne-am vazut la Bucuresti in 2016 si ca mi-a dat setlist-ul. L-am rugat sa mi-l dea si pe cel din Copenhaga si mi-a promis ca se rezolva. I-am spus sa nu uite si m-a intrebat "pai, te-am uitat ultima data?" si i-am zis ca nu, dar ca m-a uitat la Lisabona, tot in 2016, cand imi promisese acelasi lucru. L-am lasat usor confuz si am intrat in mica zona amenajata pentru poze, unde erau Steven, Joe, Aaron Perry (fotograful), bodyguard-ul lui Joe, John Bionelli si inca un bodyguard - toti acesti oameni pe 2-3 metri patrati!
Asa cum spuneam, am intrat imediat dupa blonda aia draguta. Imediat cum am intrat, Steven mi-a indicat spre ea si m-a intrebat: "You know her?". I-am raspuns ca nu. A continuat "You should!". I-am spus ca e cu un an mai mica decat mine si a zambit, mi-a zis ca nu conteaza, ca prietena lui are 28 de ani. Si a ras! Conversatia m-a lasat putin perplex si foarte amuzat de atitudinea lui Steven, desi am vazut astfel de faze la el mai mereu. Poate de-aia am zambit mai mult in poza:
Imediat ce Aaron a facut poza, am scos posterul din buzunar si l-am intrebat pe Steven daca mi-l poate semna. A raspuns foarte linistit "Yeah, ok, but you're gonna get in trouble for this", pentru ca stia regulile cu 'no personal items'. In spate, bodyguard-ul a comentat ceva despre gestul meu si atunci i-am zis "I'm sorry, sir!", la care el a raspuns apasat: "No, you're not sorry". Am repetat: "I'm sorry, sir". A raspuns din nou, parca mecanic, la fel de apasat: "No, you're not sorry". Am lasat-o asa, ca omul avea dreptate. L-am rugat pe Steven sa-mi dea mie ochelarii de soare pe care-i arunca in public la fiecare concert si a zis ca, daca ma vede in primul rand, mi-i arunca.
In timp ce Steven semna, Joe ar fi plecat demult spre dressign room-ul lui, dar nu avea efectiv pe unde sa treaca! Asa ca m-am intors si sper el, rugandu-l pentru un autograf, si mi-a semnat pe afis. I-am multumit si i-am transmis "Looking forward to your solo album, sir", la care el s-a intors sa-mi raspunda, vadit bucuros ca am deschis subiectul, ca albumul va iesi in toamna.
Am iesit de acolo cu inca un sorry spus bodyguard-ului de la iesire, care mi-a zambit, semn ca unii mai inteleg. Am luat si cel de-al doilea goodie bag si am pornit spre arena, care era deja plina, in cautarea prietenei mele.
Am gasit-o la gard, usor lateral stanga fata de limba scenei, aproape de colt. De acolo am vazut concertul si a fost absolut superb, mai ales ca au cantat "Hangman Jury", o piesa pe care mi-am dorit foarte mult sa o aud live. Si, ca un bonus nesperat, am auzit si "Mother Popcorn", una din piesele mele preferate pe care ei le canta, asa ca seara a fost completa.
Momente misto in timpul concertului: Steven canta fetelor alese pentru a fi Angels (si care erau invitate sa stea intre baricade si scena, spre disperarea celor care asigurau securitatea) si, la un moment dat, s-a uitat catre una din ele, a facut un gest de parca ar fi avut par pe limba si a intrebat-o, mimand cuvintele, daca e al ei. Clasic! A aruncat in public ochelarii, care n-au ajuns la mine!, niste muzicute si niste bratari, din care una a ajuns la prietena mea si mi-a daruit-o cu generozitate. Multumesc, Raluca!
Au mai fost momente misto, precum cel in care a remarcat tricoul meu cu Janie's Fund si a strigat "that's right, baby", sau cel din timpul piesei "Dream On", cand s-a urcat impreuna cu Joe pe pian, pentru ca Joe nu a mai vrut sa coboare. Pentru ca nu era foarte mult loc, Steven l-a intrebat pe Joe daca vrea sa coboare, Joe n-a vrut si au ramas amandoi acolo, sus pentru finalul piesei. Un moment magic!
La final, mesajul personalizat pentru fiecare oras din acest turneu:
Imediat dupa ultima piesa, "Walk This Way", a inceput sa se auda in boxe clasica "Mannish Boy" a lui Muddy Waters, semn ca a luat sfarsit concertul. In cele 4-5 minute cate are piesa, s-au aprins luminile si cei de la paza au inceput sa ne impinga spre iesire. Eu nu-l vedeam pe Rich si nu aveam inca setlist-ul, dar nu aveai cu cine discuta. Cei de la securitate nu stateau la discutii, zici ca erau contra timp! N-am mai vazut asa ceva vreodata, mi s-a parut un zel exagerat. Am vazut un tip care parea mai sef si l-am intrebat de Rich, pe care l-am numit "stage manager". Mi-a raspuns ca lucreaza si ca Rich nu e stage manager, de parca asta era ideea, sa dezbatem functia omului. Toate aceste discutii se intamplau in timp ce zidul de paza ma impingea, incet dar sigur, catre iesire. Ajunsesem undeva pe la jumatea arenei, la vreo 20 de metri de scena, cand l-am vazut pe Rich pe scena si am urlat de a tremurat toata sala: "Riiiiiiiiiiiiiiiiiiiich!". Si omul m-a auzit. In timp ce incerca sa vina spre mine, i-a mai solicitat cineva un setlist, l-a dezlipit de pe scena si i l-a dat, apoi a continuat sa vina spre mine, pe limba scenei. Am incercat sa le arat oamenilor de la paza ca vine omul ala sa-mi dea ceva, nici macar nu au clipit si ma impingeau in continuare. Rich a trebuit sa grabeasca pasul ca sa ma ajunga din urma si mi-a dat setlist-ul. Mi s-a parut un gest extraordinar, mai ales ca eram tratat, in acelasi timp, cu indiferenta totala din partea oamenilor muncii de la paza.
Intre "Dream On" si "Walk This Way" a fost "Mother Popcorn". Iar inainte de a reveni pe scena pentru bis Joe a cantat un acord din "Movin' Out" - ah, ce sperante false!
A fost un concert misto si, sper eu, nu ultimul la care am ocazia sa ajung. O singura dorinta mai aveam, sa obtin un autograf de la Joey pe afisul meu, ca sa fie tabloul complet. Eh, si maine e o zi.
Goodie-bag-urile contin lucruri asemanatoare, singura diferenta fiind ca poza cu autograf de la Steven&Joe:
Am luat un taxi (7 euro pornirea si cam tot atata pe kilometru!), m-am trantit in pat si am dormit dus pana a doua zi.
A doua zi m-am trezit pe la vreo 11 si ceva, am plecat de la cazare si m-am dus in centru, la hotelul unde erau cazati cei de la Aerosmith. Am ajuns la Hotel d'Angleterre pe la 13:30 si erau acolo vreo 5-6 fani care venisera cu vreo ora inainte. Pe majoritatea i-am recunoscut de la concert si, slava Domnului, nu erau vanatori de autografe pentru vanzare (ebayer-i). Singurul lucru pe care mi l-au spus e ca l-au vazut pe Buck Johnson, care iesise la masa, si niste miscari de bodyguarzi.
Am avut noroc ca in foarte scurt timp (4 ore - da, e foarte putin pentru statul la panda!) sa se intample multe chestii: primul care a aparut a fost Tom, care a dat autografe si caruia doar i-am strans mana, ca aveam autograf. A aparut si faimosul fotograf Ross Halfin, impreuna cu Kaz, asistenta lui, si mi s-a parut un tip extraordinar de arogant. Apoi a aparut si Joe insotit, ca intotdeauna, de John B. - nu m-am bagat la autografe pentru ca aveam deja. Apoi a aparut si Brad, care fusese plecat, impreuna cu Buck Johnson, dar "no autographs". Steven si Aimee au iesit pe o usa laterala si umblau prin magazine. Bodyguard-ul era cu ei, asa ca nu se apropia nimeni pentru poze sau autografe.
Apoi pauza. Timpul trecea si eu deveneam din ce in ce mai deprimat - iesisera toti, mai putin Joey. Am continuat sa sper. Dupa o asteptare plictisitoare de vreo ora, pleaca Brad din nou ("no autographs") si iese si Joey, care a stat la poze, autografe, super relaxat. Cu nevasta-sa si cu asistentul tehnic, Magee 
Gata, aveam afisul cu toate semnaturile membrilor trupei:
Niste mazgaleli pe o foaie de hartie care pentru mine sunt atat de misto!
Dupa ce am plecat am aflat c-a iesit si Steven sa dea autografe, dar nu a facut poze. Imi inchipui ca mai tarziu s-au intors la hotel Joe, Tom si Joey, care plecasera mai devreme. Si ma bucur ca nu erau ebayer-i prin preajma!
Nu mai aveam multe ore de stat prin Copenhaga pentru ca a doua zi dimineata am luat avionul spre casa. Asa ca am pornit agale spre Hard Rock Cafe, unde am prins Happy Hour si un burger piperat (de scump!).
Hai noroc si sa ne vedem cu bine la urmatorul concert!
L-ai intrebat de degete?
Super tare. As fi intrebat si eu asta daca n-as fi fost atat de ametita si n-ar fi fost grupul ebay prin zona... Si uofff...adica, na, nu e rau sa stie la cat sunt pe ebay si probabil e obisnuit cu asta, dar e nasol cand niste magari nu vor decat sa profite de pe urma lor si a fanilor.
In 4-5 minute v-au impins spre iesire? Ceee? In Germania parca am stat acolo dupa o vesnicie la ambele concerte... ma rog, eram eu obosita si muream sa ajung la hotel, dar na...
Mamaaa, cate pene...
Singura pe care o mai vazusem e aia de la Brad, din care eu n-am prins, dar am vazut ca a ajuns la cineva de pe langa mine.
Foarte tare experienta!
Daca mai vin prin Europa, o sa incerc sa prind mai mult de doua concerte. Si in mai multe puncte ale turneului. Poate ca n-ar fi rau sa nu stramb nasu' la festivaluri (ca e un cosmar din punct de vedere logistic, bla, bla bla...). Uite ar fi fost super tare sa fi fost la festivalul de la Barcelona.
4-5 minute e mult, daca stau sa ma gandesc. nu mai stiu daca se terminase Mannish Boy. asa ceva n-am vazut in viata mea, pe nici un meleag.
pene de-alea albe erau en-gros la meet&greet-ul cu tom&brad - brad a cantat cu una neagra cu care a venit si, sincer, i-as fi cerut-o cu tupeu daca nu trebuia sa vorbesc si de pachetul VIP...
eu prefer sa concentrez experienta decat sa merg la mai multe concerte. e super obositor si plictisitor sa stai si la arena de dimineata, in ziua concertului, si la hotel in alte zile... deci nu cred ca o sa merg la mai multe concerte decat daca o sa ma imbogatesc
festivalul de la Barcelona a fost misto si acum, si anul trecut. dar la etatea mea, cand au inceput pogo-ul pe Korn portughezii (inainte de Hollywood Vampires, la Lisabona), am zis ca nu rezist o ora si ceva de lovituri in spate
Stai putin, ori is picata eu in cap, ori tu anul trecut ai fost la Lisabona la Hollywood Vampires, nu la Barcelona...
Cat despre lovituri in spate... sincer, nu stii niciodata.
La Munchen am stat langa un tip din Israel si nu stiu ce naiba o fi fost, ne-o fi vazut ca suntem de gabarit mai redus si probabil si-o fi facut socoteala ca suntem usor de dat la o parte (spoiler: nu ne-am miscat), dar am fost pisati acolo la gard cam tot concertul. Am avut vanataile 3 saptamani dupa. Aerosmith, da?
In iarna am fost la Amon Amarth... death metal, vikingi, mosheala, crowd surfing... am plecat fara absolut nici o vanataie.
Ca sa nu mai zic ca la urmatorul concer Aerosmith la Berlin nu s-a bagat nimeni in spatiul meu personal. Cred ca am deranjat eu pe cineva din spate cand dansam e pe Oh Well, dar na...
De acord ca e super obositor, dar asa ma roade ca vreau sa recuperez experiente pe care n-as fi putut sa le prind oricum. Pentru ca ma uit pe YouTube la inregistrari ale unor piese pe care eu nu le-am prins la nici un concert la care am fost si mai mereu e cineva in comentarii care zice ceva de genu' "saw this live X times, it was great!" - lucky bastard! Vreau si eu... Poate nu e ultimul lor turneu, dar nu-mi fac iluzii ca o s-o mai tina trei-patru decenii... exact cum zicea Joe, "closer to the end than to the beginning".
Pe langa asta mai e si faptul ca imi place la nebunie experienta concertelor. A fost fenomenal pentru mine sa aud Seasons live dupa ce frecasem clipurile live de pe YouTube de peste o suta de ori. Hangman m-a bantuit toata ziua de dupa concertul de la Berlin. Nu stiu daca stii senzatia, pur si simplu tot auzi bucati in cap in continuu, amestecandu-se cu zgomotul strazii, vocile oamenilor si parca nici nu mai stii unde esti in unele momente.
Si oricat de solicitanta ar fi asteptarea la intare de dimineata, in soarele arzator de la Munchen, in vremea de toate felurile (canicula, potop, vant, iar soare, iar ploaie) de la berlinnu pot sa spun ca mi-a displacut. A fost si mai relaxat decat aici (mai ca la picnic... in oras... pe betoane...
), n-am stat inghesuiti. A fost fain sa intalnesc oameni veniti de peste tot, nu doar din Europa, dar si din Japonia (nu, nu doar Nobu) sau Ecuador, sa aud povesti de la alte concerte... M-au facut sa-mi fie foarte ciuda ca am ratat mini turneul lui Joe din 2010, dar tot a fost foarte fain sa aud, sa-mi imaginez...
Da, eu n-am fost niciodata in Barcelona, doar Lisabona
Eu nu cred c-as ramane cu vanatai dupa un concert, nici macar daca e omor in jurul meu, dar e un disconfort pe care am ajuns sa-l urasc odata cu varsta.
Si eu mai deranjez pe cate cineva daca sar si aterizez cu calcaiele pe alti pantofi... s-a mai intamplat, dar n-am ce sa fac decat sa ma scuz in fuga
E misto sa vezi piesele live, intr-adevar, stiu ce zici cu ramasul melodiei in cap. Ascultam "Live Bootleg" si inca vreo 2 casete neoficiale si ma gandeam (in '94-'95) cat de misto ar fi sa pot sa ascult mai multe astfel de casete. Pana in '96 n-am visat la mai mult, iar apoi mi-am promis ca o sa ajung sa dau noroc cu Steven Tyler
Desi sunt "closer to the end", cred ca, dac-as avea destui bani, as opta pentru meet&greet si guitar-off-my-back decat sa merg la mai multe concerte. Practic, as sacrifica muzica pentru contactul direct.
Eu incerc sa nu ma gandesc la ce-am ratat, pentru ca au fost in Europa in 1997, a fost Joe in Europa in 2010 si Tom (cu Thin Lizzy) in 2016. Si ma uit pe Facebook de cate ori anunta Joey ca astepta fanii la o cafea intr-una din cafenelele lui, dar sunt atat de departe...
