Tudor Chirila despre Tudor Chirila

Pe blogul lui Tudor Chirila a aparut deunazi un post care trebuia sa fi fost scris la inceput, cand s-a lansat blogul. De fapt, ar trebui scris de multe persoane publice, fie ca vor sau nu. Este esential sa cunosti asta cat mai devreme in viata, pentru a nu iti forma pareri gresite despre cei din jurul tau. Nu e vorba doar de muzica sau arta in general, poate fi vorba de politica sau chiar de relatia cu cei din jur.

Traim vremuri in care daca ceva apare la televizor sau in ziare, atunci e musai adevarat. Am auzit oameni al caror argument in favoarea validitatii unor fapte era "pai, a scris in ziar". Educatia si mai ales auto-educarea nu se poate face in lipsa unui minim de inteligenta, dar cititorii blogului lui Tudor Chirila nu duc lipsa de asa ceva. Din pacate, citind comentariile la postul de mai jos am observat ca lumea n-a inteles nimic. Iar o anume 'ama' aduce explicatia suprema asupra felului in care ochii sunt intunecati de catre minte:

mie imi place despre tine. indiferent cum esti tu in realitate, atata timp cat iubesc ce imi oferi nu am cum sa nu iubesc si persoana ta, chiar daca nu o cunosc.

Draga Ama, succes in a avea o relatie de cuplu sanatoasa in urmatorii 200 de ani.

Mai jos, post-ul integral de pe blogul lui Tudor Chirila. Noi sa fim sanatosi!

Cateva explicatii despre conditia unui artist si relatia cu publicul sau. Ultimii ani si mai ales acest blog m-au pus in fata unei varietati largi de consideratii privind calitatea mea umana si mai ales morala, chestiune care m-a adus in situatia de a crede ca se impun niste precizari.

Observ ca foarte multa lume stie Totul despre mine. Ba mai mult, comentatorii par sa aiba si asteptari precise de la modul in care ar trebui sa-mi traiesc viata. Asteptari inselate adesea, sustin unii. Implinite pentru altii. Si tot asa. De oricare parte a baricadei ar fi, oamenii stiu exact care e treaba cu procesualitatea interioara a lu' Chirila. Stiu ei foarte bine ce ma mana in lupta, ce ma tine in viata, gradul exact de impostura sau poezie care imi guverneaza fiinta.

Asupra unei categorii de oameni m-as opri cu precadere. Cei care nu ma pot accepta decat in paradigma desenata de cantecele mele. Oamenii care cred ca artistul e obligat sa se identifice cu propria opera. Oamneni care, in mod aberant, cred ca daca am scris Epilog este doar consecinta faptului ca stiu Totul despre iubire. Imi pare rau sa va dezamagesc, dar nu stiu absolut nimic. Ma zbat in aceeasi cautare ca si cei mai multi dintre voi. La fel cum nu stiu nimic despre armata, dar am scris Am sa ma intorc barbat. Documentandu-ma. Nu am facut armata, inutil sa mai precizez. Nu stiu ce inseamna ratarea si nici nu vreau sa aflu, cum a aflat personajul cantecului "De ce?". N-am trait uzura unui cuplu ca acela din "Nu am chef azi" si nici Fotomodel nu am fost ca sa pot sa afirm cu tarie ca stiu ce inseamna sa te vaneze o lume intreaga.

Observ, insa, ca adesea actiunile mele sunt interpretate din perspectiva cantecelor sau a mesajelor pe care le transmit. Pana la un punct e normal. Oamenii asteapta sa vada o potriveala pentru ca lucrurile sa capete si mai mare credibilitate in ochii lor. Trebuie neaparat sa stii sa iubesti ca sa canti despre iubire, gandesc ei. De ce? de ce? Oare conditia primara a artistului nu este aceea de a observa si apoi de a reinterpreta, de a transpune? Talentul nu e capacitatea de a infrumuseta normalitatea? De ce conditia morala a unui om trebuie sa fie strans legata de ceea ce exprima? In afara acestui sablon nu exista arta sau artisti? Ma deranjeaza unghiul asta obtuz. Perspectiva fara perspectiva. Conditia morala a omului care face un act artistic n-are nicio legatura cu actul in sine.

As vrea sa fie limpede pentru toata lumea: nu sunt cum sunt cantecele mele. Nici n-am cum. Iar pe de alta parte, bucati mari din cantecele mele vin din mine. Din frustrarile, fricile si indoielile mele. Sa proiectezi asupra lui Chirila parerea formata din reactia la cantecele sau muzica mea mi se pare un act de superficialitate. Traim intr-o vreme a etichetelor. Le lipim cu usurinta pe fruntile preopinentilor nostri fara sa ne gandim prea mult. Ala e rau, ala e prost, ala e fascinant, ala e idiot, celalat e fermecator. Adesea informatiile pe baza carora aplicam judecati de valoare sunt infime. Pofta de a judeca e insa de neostoit. Si uite asa, usor, usor incepem sa emitem si pretentii de la oamenii pe care i-am judecat in goana lumii noastre. Pretentii conforme cu asteptarile noastre.

Am la gat un medalion pe care este inscriptionat un vers din Epilog. L-am primit de la cineva drag. Un prieten bun, intr-o seara frumoasa, mi-a spus: "Medalionul asta nu-ti folsoeste tie. Tu nu-l poti privi pentru ca ochii ti se impiedica de barbie. E pentru cei care se uita la tine. Ei citesc versul asta". Cred ca asa e cu operele autorilor, cu arta. Arta nu il schimba fundamental pe cel care o creeaza.
Il schimba pe privitor daca e sa schimbe ceva. In schimb, ea se naste din tot ce a acumulat si a asimilat inainte vreme creatorul. Pe medalion scrie "sa nu uiti de inima ta".

Nu va mai grabiti. De multe ori muzica mea nu se regaseste in mine la fel cum eu nu ma regasesc tot timpul in muzica mea. Renuntati sa va improprietariti cu adevaruri incontestabile in ceea ce-i priveste pe semenii vostri. Adevarul e o chestie de perspectiva. Iar perspectivele se schimba. In functie de locul pe care ni-l alegem ca sa privim. Sa fiti sanatosi.

Un comentariu

4 Feb 2010 la 19:41
Silvia

Aceeasi ama comenteaza mai jos: "Atata vorbarie....Tudor e un fenomen despre el nu se vorbeste,se simte,se traieste..:)"

Give me a f-ing break!

Linkuri