La Augustin, anul 5 (2003)

Am scris si lucruri serioase. Prea multa caterinca strica si, in plus, la Augustin nu prea era loc decat de poantele lui. O lectura interesanta, zic eu: Spatiul sacru - Arhitectura crestin-ortodoxa.

CONSTANTINESCU ALEX GR 56

Spatiul sacru | Arhitectura crestin-ortodoxa

In domeniul istoriei religiilor, conceptul de sacru, de divin, a fost recunoscut ca o componenta fundamentala a constiintei. Aceste cuvinte, apartinand Parintelui Constantin Galeriu, deschid o conferinta la care acesta a participat in Anglia, in vara anului 1990. Motivul pentru care afirmatie deschide lucrarea de fata este ca aceste cuvinte sintetizeaza conceptia pe care o am despre cu spatiul sacru. Voi incerca in cele ce urmeaza sa detaliez ideile mele, folosind afirmatii bazate pe concluziile celor celor ce au studiat acest concept cu mult inaintea mea.

In urma cu peste 80 de ani, marele filosof german Rudolf Otto analiza existenta in paralel a elementelor rationale si morale din om cu cele innascute, supra-rationale si care constituie in fapt sentimentul religios. Atributele lui Dumnezeu, cele precum atotputernicia, maretia, transcendenta au drept scop evidentierea faptului potrivit caruia conceptul de 'sacru' este un concept ce nu poate fi redus la nici un altul. Acesta reprezinta o categorie autonoma, care nu poate fi dedusa din nici un alt concept, rational sau de alt gen. Otto marca astfel o a patra dimensiune a lumii 'naturii', 'durata': nici un corp nu exista în lume dincolo de timp; celelate trei dimensiuni sunt simtul curiozitatii, cel al cultivarii virtutii si simtul frumosului. Conceptul de sacru este in stransa legatura cu simtul religios, ce este considerat simtul fundamental.

Sacrul este un domeniu care contine domeniul religiosului; el este tot ceea ce nu este asemeni imprejurimii noastre. Omul percepe existenta sacrului cand acesta se manifesta, se infatiseaza ca un lucru cu totul diferit de profan. Aceasta manifestare a sacrului, numita 'hierofanie', poate lua forme diferite: se manifesta intr-un lucru obisnuit, oarecare, precum o piatra ori un copac, sau poate fi chiar intruparea lui Dumnezeu in Isus Cristos; aceste forme dezvaluie insa aceeasi taina, manifestarea a ceva care este 'altfel', a unei realitati care nu apartine lumii noastre, in lucruri care fac parte integranta din lumea noastra 'naturala', 'profana'. Aceste manifestari constituie in fapt rupturi in omogenitatea spatiului, puncte in care comunicarea intre 'sacru' si 'profan' devine posibila.

Mircea Eliade afirma ca orice spatiu sacru implica o hierofanie, o izbucnire a sacrului, care duce la desprinderea unui teritoriu din mediul cosmic inconjurator si la transformarea lui calitativa. Orice hierofanie, chiar si cea mai elementara, reprezinta un paradox: manifestind sacrul, un obiect oarecare devine altceva, fara a inceta insa sa fie el însusi, deoarece continua sa faca parte din mediul sau cosmic. O piatra sacra este tot o piatra; in aparenta, sau mai bine zis din punct de vedere profan, nimic nu o deosebeste de celelalte pietre. Pentru cei carora o piatra le-a aparut sacra, realitatea sa imediata se preschimba, se transforma in realitate supranaturala. Asadar, pentru cei care au o experienta religioasa, intreaga Natura se poate înfatisa ca sacralitate cosmica. Cosmosul, spune Eliade, poate deveni o hierofanie in totalitatea sa.

Experienta religioasa este definita de Otto ca raspuns la o manifestare a sacrului, experienta Numinosului, revelatie a unui aspect al puterii divine. Religia are astfel nevoie de comunicare, fiind un proces si nu un 'lucru' de sine statator. Experienta religioasa e absoluta, supra-rationala. Orice hierofanie marcheaza o realitate ce nu poate fi inteleasa prin limbaj sau simboluri; manifestarea sacrului, in sine, este nedefinibila, inexprimabila.

Desi inutilizabile in descrierea sacrului, cuvintele sunt cele care se pastreaza in ele istoria omenirii. Analiza cuvantului profan (cuvant compus, din latina: pro = in jur, fanis = templu) ne arata omul societatilor arhaice, ce tinde sa traiasca in preajma obiectelor sacre cat mai mult timp. Pentru primitivi ca si pentru omul tuturor societatilor premoderne, sacrul inseamna putere si in cele din urma realitate. Sacrul este saturat de fiinta, iar manifestarea sa insufla simultan atat fascinatia puterii cat si frica de consecintele acesteia. Puterea sacra inseamna deopotriva realitate ,perenitate si eficienta. Opozitia intre sacru si profan este adesea inteleasa ca opozitie intre real si ireal sau pseudoreal.

Pentru a separa sacrul de profan, sau mai bine zis a marca locul de manifestare a sacrului, omul a creat semne. Semnele au luat apoi forma unor granite, ce separa sacrul de profan. Prima granita a fost un cerc alcatuit din pietre- sacrul se manifesta in interiorul cercului, profanul in afara. Cercul a fost apoi transformat intr-un zid ce inconjura un 'loc sfant' si astfel ia nastere 'templul'.

Evolutia acestui lacas de manifestare religioasa, situat pe un loc sfant, difera de la religie la religie si isi are originile in acelasi cerc de pietre ce separa sacrul de profan. Un salt urias peste timp (dar nu si peste spatiu) ne aduce la doua milenii de la cea mai marcanta manifestare a sacrului din istoria omenirii. Templul este acum, pentru mine, biserica crestin-ortodoxa. Ma voi referi in continuare numai la biserica situata pe un loc marcat de hierofania ce i-a adaugat atributul de sacru. Aceasta constructie care este in esenta, din punct de vedere arhitectural, identica de veacuri, reprezinta, dincolo de fotografii sau analize arhitecturale, o 'experienta'. Cel mai 'concret' mod de a explica transformarile pe care 'templul' le-a suferit de-a lungul vremii este de a prezenta exemplul bisericii San Clemente din Roma.

San Clemente nu este o singura biserica, ci trei astfel de lacasuri religioase, construite unul deasupra celuilalt, pornind de la primele ramasite ale locuitorilor Romei antice. Cele mai vechi ramasite amintesc focul ce a mistuit Roma in anul 64. Parcurgerea celor trei niveluri, chiar daca este facuta numai prin intermediul fotografiilor, ajuta la intelegerea evolutiei arhitecturii religioase in raport cu timpul si spatiul.

Arhitectura crestin-ortodoxa contemporana incepe sa adopte caracteristica arhitecturii catolice si anume acela de perpetua schimbare. Biserica 'moderna' se vrea in pas cu arhitectura 'moderna'/ contemporana/ a viitorului. Trecerea spre o astfel de arhitectura (si aici pornim de la premisa ca aceasta este, dupa toate semnele, tendinta actuala) se poate realiza numai in trei moduri- moduri teoretice. Dintre ele, unul singur este realizabil, si il vom analiza mai pe larg.

Varianta construirii stratificate, asemeni bisericii San Clemente, este desigur cea optima. De ce optima? Pentru ca pastreaza in sine caracterul de sacru generat de hierofanie dezvoltat in raport cu profanul timpului respectiv. Deasemenea, pastreaza in sine etapele evolutiei arhitecturii religioase de la cercul de pietre (prima 'dovada' a hierofaniei) pana in zilele noastre. O a doua posibilitate este cea a daramarii/ mutarii actualului lacas si construirea unui altuia in loc. Aceasta varianta este exclusa sau se regaseste partial (prin prisma mutarii) in varianta a treia, pe care o vom aborda in cele ce urmeaza.

Cea mai probabila modalitate de a 'realiza' arhitectura crestin-ortodoxa, in zilele noastre, este aceea de a construi pe un loc 'sfintit'. Aceasta practica insa nu transforma acel loc intr-unul sacru; prezenta sacrului nu s-a manifestat. O asemenea constructie ramane condamnata la rangul de simpla cladire, de 'piatra', apartinand fara doar si poate profanului. Din pacate, acesta pare a fi viitorul arhitecturii crestin-ortodoxe in Romania. Ca exemplu avem Biserica Neamului, pentru care nu a fost gasit inca un loc de ridicare in Bucuresti, chiar si in urma unor mutari succesive. Aceste mutari se datoreaza unor canoane, unor reguli impuse de om, ori acestea apartin profanului si nu pot influenta sacrul sau hierofania.

In incercarea sa de 'evolua', omul 'modern' uita ca ceea ce il difera de omul 'primitiv' sau cel 'de dupa Cristos' nu este intelegerea spatiului cosmic sau a universului inconjurator- Pamantul sferic e descris de Isaia in Biblie (Isaia 40:21-22 - "cercul Pamantului"). Omul modern incearca o viziune asupra sacrului prin explicatii ca cele din trilogia The Matrix, in care se poate trece dintr-un nivel in celelalt prin intermediul folosirii unei cabine telefonice. Astfel, omul modern banalizeaza sacrul si arunca manifestarea sa in uitare. Manifestarea sentimentelor de atractie si frica combinate, acea 'admiratie' pe care o traia omul odinioara la intrarea in 'templu' dispare. Biserica este acum o simpla constructie pe un loc sfintit, in care singurele lucruri ce amintesc de menirea ei sunt semnul crucii si cartea de rugaciuni.

Bibliografie:

Mircea Eliade, Sacrul si profanul, Humanitas, 1995
Rudolf Otto, Das Heilige, format electronic
Italy Online, San Clemente, format electronic