Indemnul lui Adrian Georgescu

Manifest pentru sport

Nu de titluri ca "Soc", "Revoltator", "Comportament de mahala. Cum comentezi?" avem astazi nevoie, ci de un gest care sa sfarame acest pact mutual dintre jurnalisti si oamenii aflati mereu la granita legii, niciodata recunoscut, insa mereu vizibil: "Iti faci imagine, imi faci audienta". Si nu o alta complicitate ne trebuie acum, cea a ziaristilor care isi inalta singuri ode, exagerand dificultatile meseriei, caci ce riscuri ne mai pandesc acum pe 99 la suta dintre noi, prieteni, in afara de a ne cadea Windows-ul ori de a se defecta prompterul in timpul stirilor? Ei bine, atunci cind incercam totusi sa ne facem meseria cum trebuie, cate un individ isi scoate lavaliera si ne-o arunca in cap, scuipand si injurand.

Insa, dragi colegi de breasla, nu putem fi victime decat in masura in care realizam si recunoastem ca suntem si vinovati. Asemenea lui Faust, platim acum pentru un targ mai vechi din care am crezut ca vom scapa neatinsi. In aceasta ascensiune prin care pigmeii s-au catarat atat de sus incat par uriasi, scara le-am tinut-o noi, iar acum, de cate ori parasim zona coniventei si reintram in cea a jurnalismului, descoperim ca teritoriul a fost deja anexat. Pentru ca asta fac acesti oameni, traverseaza granite la adapostul intunericului din noi, fie ca e vorba de legi ori de sfere de influenta. Cati insa dintre acesti indivizi - ca sunt investitori, patroni, membri in consiliile de administratie sau agenti de jucatori - au avut vreodata alta legatura cu sportul decat prin faptul ca l-au parazitat? Au stiut ce inseamna un crampon infipt in gamba, au slabit 6 kile in noaptea dinaintea unui meci de box, le-a sarit vreodata ficatul printre coaste dupa o cursa de 10.000 de metri? Nu. Cei mai multi au intermediat, au cumparat, au speculat si au castigat, apoi ce au reusit in lumea fotbalului au obtinut si in media.

Credea vreunul acum 10-15 ani, de la Costi Mocanu la Tolontan, de la Ivanovici la Cartianu si de la Mironica la Stucan, ca din toata bogatia acestei inepuizabile mine de giuvaiere care e sportul vom alege prizonieratul unei singure discipline, a unei singure forme de emisiune, a unui singur gen de invitat? Daca am uitat o lectie a acestui domeniu care ne-a strans candva pe toti laolalta - pe vremea cand Sarbu, Vantu sau Voiculescu nici nu se gandeau la ziare ori la televiziuni de sport -, este exact cea mai importanta: ca drumul spre adevarata performanta e greu, plin de accidente si de frustrari, dar ca trebuie parcurs mereu cu capul sus. Ca niciodata nu te masori cu celalalt, ci intotdeauna cu tine, cu slabiciunile si lasitatile personale, cu tentatia deseori prea greu de infruntat de a alege calea cea usoara si abandonul.
Asa e sportul, asa ar trebui sa fie si presa sportiva. Ii judecam aspru pe atletii care se dopeaza, insa oare noi nu facem acelasi lucru, "dopandu-ne" emisiunile si articolele cu oameni fara nicio legatura cu acest domeniu, doar pentru a atinge o indoielnica performanta? O femeie de 39 de ani castiga maratonul olimpic, o alta isi rupe spinarea pe salteaua de judo pentru o medalie de aur, un singuratic traverseaza pe jos desertul, iar noi ce facem? Cel mult ii asteptam la aeroport si-i intrebam cum a fost, apoi astupam aceste fire de aur cu gunoi mediatic. Ati observat cat de timid si stingher e un campion adevarat cand se nimereste in fata unei camere de filmat si cat de in largul lor se simt intr-un studio TV acesti uzurpatori, de parca televizorul le-a devenit o a doua casa? Si nu cumva in spatele acelui zambet indulgent-slugarnic cu care le insotim glumele de grota e si un inceput de Sindrom Stockholm?, caci pana a deveni marlani in ultimul grad ne sint cumva simpatici, cu povestile lor de gangsteri gonflabili. Doar atat a ramas din ceea ce ne doream demult, ca viitori jurnalisti de sport, sa fim tinta scuipaturilor unor molohi creati din branza, comisioane si bilete de cinema?

Acum, mai mult decat atunci, mai mult decat oricand, trebuie sa alegem sportul, nu tumorile lui. Iar cind patronii ne vor flutura in fata cifrele de audienta sau de tiraj, sa ne asumam decizia ca niste barbati. Sa parasim, daca trebuie, scaunele comode care ne tin prea mult in birouri sau in fata camerelor de luat vederi si care pe multi i-au transformat din jurnalisti exceptionali in convenabili parteneri de monolog. Cu orice risc, cat inca se mai poate, trebuie sa alegem sportul!

Nu ar fi un gest de solidaritate de breasla, ci o restituire. Trebuie sa incercam sa redam sportul oamenilor care il iubesc si il respecta, care vad in el un duh de implinire si nu un mod de parvenire. Numai ca astazi, spre deosebire de vremea in care visam, nu va mai fi suficient sa inchidem ochii pentru ca demonii sa dispara. Trebuie sa le inchidem telefoanele si usile in nas, trebuie ca niciodata o lavaliera sa nu mai stea la indemana unor astfel de indivizi, sa nu se mai poata strecura in studiouri nici prin instalatiile de climatizare.

Si stiti de ce? Pentru ca ei, de fapt, cu toti banii lor, nu inseamna nimic. Si pentru ca putem.