23 Oct 2010 | Personal

Cuvant cu cuvant

Am scris ieri acest post si cica lumea nu bungheste ideea. Pai, sa vedem despre ce e vorba.

Titlul "Pe malul fericirii" se refera la un loc virtual, vecin cu fericirea. La fel ca pe malul unei ape, esti foarte aproape de fericire. Ai fost inauntru, ai avut parte de ea, acum te-ai indepartat cativa pasi. Nu esti foarte departe, poti oricand sa te arunci cu capul inainte, dar momentan stai deoparte.

Primul rand, marcat cu italic, reprezinta versul care imi rasuna in acel moment intre urechi, pentru ca ascultam piesa respectiva in casti - dupa cum reiese si din prima propozitie a paragrafului doi. Am continuat cu descrierea a ceea ce faceam; pe langa faptul ca ascultam muzica, il asteptam pe un prieten sa jucam un FIFA, ca sa mai scot capul din programele de grafica in care lucrez toata ziua. Intre timp, imi vin in minte trupe precum Nirvana sau Guns N' Roses, ascensiunea lor si faptul ca muzica anilor '90 e mult peste ce ascultam acum. O melodie ca "Love The Way You Lie" nici nu s-ar fi remarcat in acea perioada, dar muzica actuala e atat de slaba, incat piesa asta pare o capodopera. Asa cum am scris si eu, nu se mai intampla nimic cu adevarat spectaculos in muzica.

E prea tarziu pentru prea multe chestii: e tarziu sa vrei concert Nirvana, e tardiv sa realizezi acum ca la Revolutie n-am avut nici o sansa, e mult prea tarziu s-o mai aduci pe Vlas la televizor. Si tot asa, sunt prea multe ca sa le enumar aici. Televizorul era pe Antena 3, in spatele meu, cu Vlas in prim-plan. Am fost naivi si vom fi asa mereu, ca dovada ca tarile din jurul nostru incep sa se redreseze dupa criza, numai noi ne afundam. La noi nu se mai petrec lucruri bune de zeci de ani.

Revenind la muzica din casti, spun ca se aude bine datorita calitatii fisierului sursa, in format FLAC (lossless). In clipa asta ma apuc sa recitesc ce-am scris pana aici si realizez c-am inceput sa aberez exact ca cei care-si fac blog ca sa scrie chestii cretine de tipul "marea imi mangaie picioarele, in timp ce soarele imi sopteste in ureche". Nu tolerez astfel de jurnale intime-publice.

Dupa ce am scris ca autorii unor astfel de jurnale ar fi niste femei proaste, am tinut sa-mi cer scuze, vorba cantecului (un vers al lui Eminem fiind "I apologize"). Faptul ca sunt arhitect era trecut doar ca sa dea bine: nu numai ca nu sunt misogin, dar sunt chiar arhitect. Poate nu in acest context, dar in general da bine la partea vatamata si care a inceput sa sufere la finalul paragrafului trecut. Iar apoi am amintit de "vajazzling", dintr-un post anterior, despre care am spus ca imi place, ca idee, deoarece apreciez in oarecare masura arta neconventionala.

Faptul ca suna telefonul nu trebuia sa puna capat neaparat acelui post, dar am vazut pe ecran numele prietenului pe care-l asteptam la un FIFA. De aceea am hotarat sa inchei apoteotic cu speranta unei revederi.

2 comentarii

23 Oct 2010 la 07:26
Andreina

Cu alte cuvinte, un amalgam de ganduri.

23 Oct 2010 la 20:43
Cetateanu Turmentat

Asta cu incheierea apoteotica suna a Margineanu :))

Linkuri