De cand am inceput sa activez si eu ca tot omul pe retele sociale, mi-am dat seama ca asta nu e jocul meu. Am fost tras de maneca sa nu fac una, sa nu fac alta. Unele chestii 'nu se fac', alte chestii nu le stiu si tot asa.

Nu credeam ca exista o forma de Etiquette ce trebuie respectata, nu m-a pregatit nimeni pentru asa ceva. Ultima forma de retea sociala la care am aderat, acum multi ani, era sub forma unui canal de chat pe IRC. Chat-ul Atomic, daca-mi mai aduc bine minte...

In orice caz, tot raul spre bine. Adica am invatat din greseli si acum imi aleg cu atentie atat oamenii pe care-i adaug la prieteni, cat si cuvintele pe care le tastez. Nu de alta, dar nu vreau sa ma ia in vizor "tot internetu'".

Radeam de altii si am cazut in aceeasi capcana, cu porcaria asta de facebook sharing... Asta e. Mea culpa.

Desi a trecut doar o zi de la inmormantarea sotiei sale, Alexandru Briban si-a schimbat statusul pe contul de Facebook, anuntand ca se afla in cautare de relatii noi.

Profa de romana ne spunea despre stadiul in care ne aflam, Kali Yuga, prin '96. Oare cat mai dureaza?

Criza continua si la anu', asa ca nu stim pe unde o sa ne facem vacantele. Dar sa visezi cu ochii deschisi e gratis.

Pacat ca unii viseaza la...

in loc de...

Asta e, noi sa fim sanatosi!

La o intalnire cu prietenii, am surprins cu faptul ca mi-au placut foarte mult aceste doua seriale "pentru femei", Sex And the City si Gilmore Girls. In primul rand, sa clarificam: sunt heterosexual si putin homofob, deci nu e cazul s-o dam in caterinci. In al doilea rand, sunt pasionat de filmele si serialele de tip "feel-good", categorie in care se incadreaza cele doua seriale de mai sus.

Unii prefera sa vada sange peste tot, vampiri si varcolaci sau criminali in serie. Altii rad tinandu-se burta la comedii proaste cu glume expirate despre sex sau functii digestive. Fiecare cu ce-i place, gusturile nu se discuta. E bine sa avem diversitate, socializam mai usor cu cei care au aceleasi preferinte.

Daca pui mana pe Google in paralel cu un episod in SATC, afli ca Jacobs nu e doar cafea, pot fi si niste superbi pantofi de dama. Cand se apropie ziua ei nu trebuie sa-i cauti ceva prin Unirea, poti sa-i comanzi pe net o pereche de Manolo Blahnik sau Jimmy Choo care sa-i vina ca o manusa.

Deunazi un prieten mi-a spus ca prefera sa bage 12,000 de euro intr-o masina decat sa se plimbe in jurul lumii. "Si sa merg cu metroul?", se intreba el retoric. In Londra, milionarii circula cu tube-ul, fara sa se lamenteze de faptul ca sunt in aceeasi aglomeratie cu tigani din Romania.

Din cate-am vazut, lumea se imparte in oameni care vor sa aiba si oameni care vor sa faca. Exista si o categorie de mijloc, in care incerc sa ma mentin, desi nu-i usor. E important sa ai o ancora, un backup, un ceva al tau, dar in acelasi timp nu ma pot gandi cum ar fi fost viata daca nu ieseam macar o data din tara. Trebuia sa ies fie si pentru a vedea daca acea clasica fraza care spune ca "romancele sunt cele mai frumoase femei din lume" e adevarata. Parerea mea? ROTFLMAO.

Am scris ieri acest post si cica lumea nu bungheste ideea. Pai, sa vedem despre ce e vorba.

Titlul "Pe malul fericirii" se refera la un loc virtual, vecin cu fericirea. La fel ca pe malul unei ape, esti foarte aproape de fericire. Ai fost inauntru, ai avut parte de ea, acum te-ai indepartat cativa pasi. Nu esti foarte departe, poti oricand sa te arunci cu capul inainte, dar momentan stai deoparte.

Primul rand, marcat cu italic, reprezinta versul care imi rasuna in acel moment intre urechi, pentru ca ascultam piesa respectiva in casti - dupa cum reiese si din prima propozitie a paragrafului doi. Am continuat cu descrierea a ceea ce faceam; pe langa faptul ca ascultam muzica, il asteptam pe un prieten sa jucam un FIFA, ca sa mai scot capul din programele de grafica in care lucrez toata ziua. Intre timp, imi vin in minte trupe precum Nirvana sau Guns N' Roses, ascensiunea lor si faptul ca muzica anilor '90 e mult peste ce ascultam acum. O melodie ca "Love The Way You Lie" nici nu s-ar fi remarcat in acea perioada, dar muzica actuala e atat de slaba, incat piesa asta pare o capodopera. Asa cum am scris si eu, nu se mai intampla nimic cu adevarat spectaculos in muzica.

E prea tarziu pentru prea multe chestii: e tarziu sa vrei concert Nirvana, e tardiv sa realizezi acum ca la Revolutie n-am avut nici o sansa, e mult prea tarziu s-o mai aduci pe Vlas la televizor. Si tot asa, sunt prea multe ca sa le enumar aici. Televizorul era pe Antena 3, in spatele meu, cu Vlas in prim-plan. Am fost naivi si vom fi asa mereu, ca dovada ca tarile din jurul nostru incep sa se redreseze dupa criza, numai noi ne afundam. La noi nu se mai petrec lucruri bune de zeci de ani.

Revenind la muzica din casti, spun ca se aude bine datorita calitatii fisierului sursa, in format FLAC (lossless). In clipa asta ma apuc sa recitesc ce-am scris pana aici si realizez c-am inceput sa aberez exact ca cei care-si fac blog ca sa scrie chestii cretine de tipul "marea imi mangaie picioarele, in timp ce soarele imi sopteste in ureche". Nu tolerez astfel de jurnale intime-publice.

Dupa ce am scris ca autorii unor astfel de jurnale ar fi niste femei proaste, am tinut sa-mi cer scuze, vorba cantecului (un vers al lui Eminem fiind "I apologize"). Faptul ca sunt arhitect era trecut doar ca sa dea bine: nu numai ca nu sunt misogin, dar sunt chiar arhitect. Poate nu in acest context, dar in general da bine la partea vatamata si care a inceput sa sufere la finalul paragrafului trecut. Iar apoi am amintit de "vajazzling", dintr-un post anterior, despre care am spus ca imi place, ca idee, deoarece apreciez in oarecare masura arta neconventionala.

Faptul ca suna telefonul nu trebuia sa puna capat neaparat acelui post, dar am vazut pe ecran numele prietenului pe care-l asteptam la un FIFA. De aceea am hotarat sa inchei apoteotic cu speranta unei revederi.

I love the way you lie...

Eminem si Rihanna in casti. Astept un prieten la FIFA, intr-o pauza de lucru. Imi pun gandurile in ordine si ma gandesc cu tristete ca nu se mai intampla nimic.

E prea tarziu pentru prea multe chestii. Nu e concluzia mea, asa zice la televizor. Naivitatea si indiferenta neamului romanesc nu se prescriu, vom trai cu ele in spinare pe vecie. Oriunde am fi, lucrurile bune se intampla in alta parte.

Muzica rasuna in continuare in casti. Se-aude bine - al naibii flac. Recitesc ce-am scris si concluzionez ca am inceput sa aberez fix ca aia pe care-i urasc: cei cu jurnale online, de tipul "iubito, ai stele in ochi". Probabil pentru ca e proasta ca noaptea.

Imi cer scuze, vorba cantecului de pe repeat. Nu sunt misogin, sunt arhitect. Poate de-aia imi place si ideea de vajazzling, ca da bine.

Suna telefonul. Pe curand.

Nu stiu daca a fost la stiri sau prin ziare. Nu e loc pentru astfel de povesti in jurnalele noastre. Citind, am fost cuprins de emotie si de bucuria de a fi inconjurat de cei dragi.

After 62 years, Holocaust survivor reunites with lost friend whose passport led her to America

When Cherie Rosenstein penned her essay about being a 5-year-old orphan fleeing war-torn Europe for a new life in America, she probably couldn't have imagined that the story would reunite her with the woman whose passport secured her entry into the United States 62 years ago. But that's exactly what happened.

In 2007, Rosenstein, whose parents both perished in a Nazi concentration camp, wrote about her childhood experiences for the Dayton Jewish Observer. Her name as a child was Maria Helena Chuchnowicz, and in April 1947, she was living in an orphanage in Paris. As Rosenstein put it, "The war's end brought problems of staggering proportions: thousands of Jewish survivors with no homes, families or money." The Rev. Samuel Schmidt of Cincinnati visited the orphanage and returned to the States with photographs of the facility and the children it sheltered. A local couple -- Libby and John Moskowitz -- saw a picture of Rosenstein and decided to adopt her.

That launched what Rosenstein dubs "Operation America": the plot to get her out of France and into the United States. Officials moved her from the orphanage to the home of a Frenchwoman, Eleanor Bohne-Hene. During her brief stay there, Rosenstein befriended Bohne-Hene's daughters, Monique and Catherine. The family began calling her "Cherie," French for "dear" -- a name that would become permanent.

The next phase of the plan was for Bohne-Hene to take Rosenstein to the United States -- but America's quota system blocked Rosenstein. So the little girl posed as Monique Bohne-Hene, her hair bleached blond to resemble Monique's passport photo.

She boarded what she recalls as a "monstrous bird of steel," which deposited her in her new home in Ohio. There, the Moskowitz family taught her to speak English and worked to get her legally recognized.

Near the end of her essay, Rosenstein writes about some of the questions that still haunt her: "How did I get separated from my natural parents? Did they entrust me to strangers to ensure my survival? How did I get to the orphanage? Are there brothers and sisters or other relatives? Where are Mrs. Bohne-Hene, Monique, Catherine and the children of the orphanage today? I know I must find out the answers."

Fast-forward to the present day.

Last week, Monique Valvot -- the former Monique Bohne-Hene -- and her husband visited a Jewish museum in Brooklyn's Crown Heights neighborhood during a vacation in New York. A French rabbi named Levy Goldberg overheard the couple speaking in their native tongue, and he approached and introduced himself. As they spoke, Monique Valvot brought up the story of the little Polish Jewish girl who had stayed with her family after the war before immigrating to the United States.

Goldberg enlisted a friend to help him try to find information about the girl on the Web. That led soon enough to Rosenstein's article in the Dayton Jewish Observer, and the rabbi and his associate sent messages to Rosenstein and her son on Facebook.

And so it came to pass that Thursday, Cherie Rosenstein and Monique Valvot were reunited at the Dayton International Airport.

"You shared your room with me," Rosenstein told Valvot as the two embraced.

When The Upshot contacted the Rosensteins about the story, Cherie's husband, Stu, said that she had been worn out discussing the events of the past several days. He explained that the reunion represented the fruition of a decades-long quest.

"Cherie has been trying to find Monique for years, and vice versa," he said, "but nobody could put it together."

He said that Monique Valvot and her husband were only able to stay in Dayton for one day -- but that he and his wife have already made plans to spend five days with the couple at their chalet in the French Alps next summer.

When we asked how the recent revelations were affecting both his wife and himself, he said, "There's just no words."

Gregory's Romania, compania care detine restaurantele de tip fast-food Gregory's a inchis 5 restaurante din Bucuresti, potrivit datelor publicate in Monitorul Oficial.

S-au inchis: Pasajul Universitatii (odata cu reamenajarea), Otopeni, Alba Iulia, Pipera-Tunari si Buzesti.

Am citit pe net ca grecii sunt, din pacate, pe pierdere de vreo 2-3 ani. Din pacate, zic, pentru ca au niste sanvisuri (sandwich-uri) bune de tot. Si asta dupa ce s-a inchis si Sheriff's-ul in urma cu vreun an, unde mancai o super shaorma.

In fine, pentru cei care vor sa mai basculeze un pan'oro cu diverse, gasiti Gregory's la Unirii, la Gara de Nord sau pe Lipscani. Cel putin astea stiu eu ca sunt sigur deschise.

Pofta buna!